Ce se petrece în conștiința unui om în cazul unui selfie?
Pentru a căuta un răspuns, e nevoie să începem cu o altă întrebare: cum se realizează un selfie? Depărtez telefonul mobil de chipul meu și mă uit în obiectivul camerei foto.
Prima observație simplă: telefonul mobil se transformă în oglindă. Și ce se petrece în mintea mea când mă văd în oglindă? Pe de o parte, retrăiesc, de fiecare dată, conștiința faptului că „acesta sunt eu”.
Pe de altă parte, încep să mă studiez un pic: cum arăt, dacă par obosit sau nu, dacă am cearcăne, dacă mă avantajează unghiul din care mă privesc etc.
A doua observație simplă: în cazul unui selfie, devin simultan și fotograf, și fotografiat. Eu sunt aici, în corpul meu, și mă privesc în oglinda telefonului mobil, dar sunt și cel care se privește pe sine din oglindă. Sunt și subiect, și obiect.
Și-atunci îmi ajustez chipul: zâmbesc sau devin serios sau mă strâmb, în funcție de împrejurare. Dar orice modificare a chipului, înainte de a apăsa pe declanșator, este o dovadă a faptului că deja știu că imaginea mea va fi văzută de un alt om, care mă va judeca.
Tot înainte de a apăsa pe declanșator, ajustez încadrarea și mă preocupă fundalul pe care-l voi surprinde „în spatele” chipului meu. De ce?
Fiindcă vreau ca imaginea finală să mă avantajeze din toate punctele de vedere.
Deci, înainte de a face un selfie, mă interesează atât conținutul, cât și forma viitoarei fotografii.
Cu alte cuvinte, mintea mea se proiectează deja (conștient sau inconștient?) în momentul în care acea imagine mă va reprezenta în ochii cuiva, când acea imagine îmi va ține locul și eu nu voi mai putea face nimic ca să o modific.
(Atât de obsedați suntem de imaginea noastră. Iar această obsesie crește continuu de când cu rețelele de socializare.)
Mai departe: ce se întâmplă cu acea imagine, după ce am apăsat pe „buton”? Aplicația foto a telefonului mobil o codează, o transformă în limbaj-mașină și o trimite, prin intermediul rețelei de telefonie mobilă, la o antenă apropiată, care o retrimite unui satelit, de unde „coboară” și este stocată pe un server.
Dacă decid să postez acea imagine într-o rețea de socializare, ea este mutată din acel server în altul, și ajunge în feed-ul celor care mi-au dat follow sau care îmi sunt prieteni, iar din feed în memoria lor de scurtă durată.
Pe scurt: un simplu selfie, odată postat în social media, este arhivat (stocat) atât pe un suport tehnologic despre care eu nu știu nimic (în memoria inertă a unui server dintr-o fermă de servere), cât și în memoria vie a zeci, sute sau poate mii de oameni, dintre care eu nu cunosc decât o parte.
De această a doua formă de memorie se „teme” fiecare dintre noi atunci când își face un selfie: de felul în care imaginea sa va fi depozitată în conștiința celorlalți, de felul în care va fi ținut minte; la urma urmei, de felul în care se va imortaliza.
Ce rămâne după mine? – de asta e interesat fiecare dintre noi, conștient sau inconștient. Nimeni nu știe ce e moartea și dacă există ceva după moarte sau nu. Ca atare, cea mai „palpabilă” formă de a „trăi” cumva și după moarte este ca reprezentare în conștiințele celor care ne vor supraviețui.
Fiecare dintre noi știe asta, chiar dacă nu se gândește propriu-zis la acest lucru. Fiecare dintre noi e obsedat să lase ceva în urmă – un copil, o creație, o casă, o moștenire, ceva –, dar cea mai sigură formă de perpetuare a propriei amintiri este cea imaterială, cea care rămâne în memoria altor oameni.
De fiecare dată când știu că urmează să fiu fotografiat, mi se activează – mai puternic sau mai slab – conștiința că voi muri și, simultan, conștiința faptului că acea imagine mi-ar putea supraviețui.
Caz particular: dacă eu sunt cel care face fotografia, deci dacă e vorba despre un selfie, am un control și mai mare asupra rezultatului final (cum voi arăta și ce mesaj voi transmite prin acea imagine).
Este ca și cum, cu fiecare selfie, îmi creez o nouă fantomă proprie, despre care știu că va bântui, mai întâi, prin tot felul de cotloane ale internetului, apoi prin memoriile unor cunoscuți, precum și ale unor necunoscuți.
Și îmi pasă foarte mult cum va arăta acea fantomă, fiindcă s-ar putea ca ea să fie tot ce va rămâne după mine, în urma mea.
Mă uit în oglinda care devine telefonul mobil și mă preschimb la față pentru că știu că viața mea s-ar putea să fie judecată în funcție de chipul acelui „străin” pe care-l văd în acele secunde. Acel străin se imită pe sine însuși de dragul imaginii care îi poate supraviețui.
Un selfie devine astfel o prefigurare a propriei mele morți. Sau, dacă vreți, un trailer format dintr-un singur cadru al filmului care s-ar putea turna despre mine după ce nu voi mai fi.
Un selfie, orice selfie, devine astfel o virtuală înmormântare și, totodată, o înmormântare în mediul virtual.
