De la Platon la ChatGPT

Există pe YouTube un filmuleț în care filosoful francez Jacques Derrida explică de ce e deranjat când un student sau un jurnalist îi cere să detalieze o anumită idee folosind expresia „Could you elaborate (on)…?”.

Această atitudine, zice Derrida, este una tipic americană și provine dintr-o mentalitate utilitaristă. Ceva de genul: „Ești filosof? Atunci ia lămurește-mă și pe mine, în câteva fraze, cu privire la… orice am chef să te întreb”.

E ca și cum solicitantul ar crede că unii oameni sunt capabili nu doar să acceseze oricând orice căsuță din memorie, ci și să arate imediat conținutul acelei căsuțe într-o formă simplă, comprimată și limpede.

E un mecanism mental de tipul „apăs pe buton și se întâmplă”, mecanism care a fost consolidat prin expansiunea tehnologiei de tip touchscreen.

Până pe la începutul secolului 21, lucrurile nu puteau funcționa așa în lumea noastră. Fiindcă orice om care voia (sau căruia i se cerea) să „elaboreze” ceva pe un anume subiect trebuia: (1) să dețină informații despre acel subiect și (2) să se fi gândit la acel subiect. Fără criteriul (1) nu avea materie primă, iar fără criteriul (2) nu exista prelucrare.

Cu alte cuvinte, un discurs pe o anumită temă, indiferent de lungimea sa, presupunea o combinare a memoriei proprii și a gândirii proprii. Până în acest secol.

Situația a început să se schimbe sub influența motoarelor de căutare și mai ales după apariția Google.

Mentalitatea populară s-a dus în următoarea direcție: din moment ce aproape orice informație este disponibilă la un click distanță, nu mai e nevoie să ne „încărcăm memoria” cu „lucruri inutile”: e suficient să deschidem laptopul sau telefonul și vom găsi răspunsul dorit.

În decurs de numai câțiva ani, a explodat rolul memoriei externe, ceea ce Platon numea hypomnésis – adică o memorie de rang inferior, fiindcă se află în afara conștiinței și, deci, nu e vie, nu e dinamică, și nu o poți folosi decât prin intermediul unui anume limbaj.

Ce se întâmplă odată cu intrarea în scenă a Inteligenței Artificiale? Ce face ChatGPT, printre altele? Elimină și cel de-al doilea criteriu care era obligatoriu pentru ca un om să „elaboreze” un discurs oarecare.

Așa cum Google a lovit memorizarea, ChatGPT atacă gândirea.

De ce? Fiindcă, acum, nu doar că ai la dispoziție un instrument care furnizează imediat orice fel de răspuns, dar, mai mult decât atât – și în asta constă ruptura de nivel pe care o trăim –, acest instrument este capabil să efectueze aproape orice fel de conexiune.

Poți să-i ceri să lege într-o formă coerentă orice informații, orice teorii, orice ipoteze, și să facă această activitate în orice formă ți-ai dori, cu orice limbaj sau cu orice selecție de semne.

E ca și cum ni s-a pus la dispoziție o rețea neuronală ale cărei noduri sunt conectate aproape fiecare cu fiecare. E marele vis de utilizare a creierului în proporție covârșitoare.

Numai că, și aici intervine problema, acest creier nu ne aparține. Încă. Acest creier la care vom apela cu disperare – în joacă, de curiozitate sau urmărind scopuri maligne – este o inteligență externă despre care vom crede că ne ușurează viața. Și, ca urmare, îi vom delega tot mai multe sarcini, înlocuind astfel propriul exercițiu de gândire.

Vom înlocui gândirea proprie cu softuri de tip ChatGPT. Vom face tot mai rar efortul de a căuta materia primă a gândirii și de a o prelucra prin efort individual, prin caznă internă și nesigură.

Iar lucrurile nu se vor opri aici.

Cuplați, vă rog, capacitatea de răspuns a ChatGPT cu potențialul implant neuronal la care lucrează, de pildă, compania Neuralink, a lui Elon Musk. Gândiți-vă, deci (cât mai puteți), la ispita care ni se va oferi peste scurt timp: să avem înăuntrul propriului corp un instrument prin care să obținem acces instantaneu, cu propria minte, la ChatGPT.

Asta e ispita care ne paște. Asta ar trebui să discutăm la televiziuni și în toate rețelele: puterea combinată a unei inteligențe cvasi-totale și a unei memorii cvasi-complete. Înăuntrul propriului corp.

Bietul Platon: dihotomia lui, între memoria vie și memoria externă, a rezistat 2500 de ani și – ironia sorții – ea nu va fi scoasă din joc de un alt om, cu o inteligență superioară, ci de o entitate inertă, pe care o programăm cu gândul de a ne dubla, dar care, la fel ca orice dublu, tinde, inevitabil, să se întoarcă împotriva originalului.