Această carte s-a născut din încercarea de a răspunde la o întrebare: în ce lume vor trăi copiii noștri? Sau, și mai greu, în ce lume vor trăi nepoții noștri?
Ce transformări se produc în mintea unui om care crește într-o societate unde e de la sine înțeles ca, încă din copilărie, să ai o reprezentare virtuală? Și ce transformări se petrec atunci când oricine poate spera să nu mai fie uitat?
1) Ceea ce am descoperit este că se modifică faptul de a fi om: omenescul. De ce? Una dintre cauze este ispita de a te „nemuri” în conștiințele a tot felul de necunoscuți.
Asta se întâmplă de când cu rețelele de socializare: nu doar că ni s-a oferit o modalitate foarte ispititoare de a ne imortaliza în mințile altora, dar această ofertă vine cu iluzia că ne-am putea imortaliza în propriii termeni, că le-am putea impune celorlalți o versiune coafată, machiată sau chiar „perfectă” a persoanei noastre.
2) Un alt lucru pe care l-am descoperit este că filosofia dispune de toate instrumentele pentru a înțelege aceste transformări, atât pe cele de la nivel individual, cât și pe cele de la nivel global.
În ultimele decenii, filosofia și-a cam pierdut strălucirea și magnetismul. Însă, odată cu expansiunea lumilor digitale, filosofia capătă o materie primă extraordinară și cred că nu are dreptul să rateze această ocazie de a redeveni relevantă.
Să luăm, de pildă, o știre destul de recentă: compania Neuralink, a lui Elon Musk, a primit aprobarea de a-și testa implanturile cerebrale pe oameni. În prima fază, probabil că aceste implanturi vor ameliora sau vindeca anumite boli neurologice.
Însă nu putem să nu vorbim despre ideea că un asemenea implant ar conecta biologicul cu tehnologicul, că mintea noastră ar fi cuplată la toată cunoașterea lumii și că, dintr-odată memoria externă la care am avea acces ar putea fi mai vastă decât toate bibliotecile lumii.
Acesta ar fi vectorul înspre exterior: a fi capabil să afli, oricând, orice informație, a obține instantaneu orice răspuns (de pildă, accesând o Inteligență Artificială de tip ChatGPT).
Dar ar apărea și un vector înspre interior: ce intimitate ar mai avea un om care ar dispune de un asemenea implant? Ce nu ar ști rețeaua despre el? Cum s-ar rescrie problema libertății în acest context?
Dacă nici măcar înăuntrul propriilor minți, unde ne-am mai putea refugia la nevoie?
3) Ce am mai descoperit citind și scriind la teza care stă la baza aceste cărți este că lumea tehnologiei a avansat cu o asemenea viteză, încât n-a avut răgazul de a înțelege ce monștri creează. Și, probabil, nici n-a fost prea interesată de asta.
Și am să dau un exemplu care se leagă de conceptul cel mai important, care dă și titlul cărții:
ce este, de fapt, identitatea virtuală?
Este identitatea care i se creează oricăruia dintre noi, dacă este cât de cât activ într-o rețea de socializare. Această identitate, care se naște în mințile urmăritorilor, este virtuală în cel puțin trei sensuri:
a) este virtuală fiindcă se ivește prin intermediul unui mediu virtual, care există doar pe ecrane (ale telefoanelor mobile sau ale laptopurilor noastre);
b) este virtuală în sens temporal, adică nu se încheagă niciodată, fiindcă nici un utilizator nu poate extrage din mințile celor care i-au dat follow impresiile acelor oameni despre sine, pentru a afla care sunt elementele lor comune;
c) dar poate cel mai paradoxal lucru este că această identitate virtuală atacă însuși sensul cuvântului „identitate”.
Noi toți am învățat, la matematică sau la logică, ceea ce se numește principiul identității. De fiecare dată când spunem sau scriem un semn, să zicem A, considerăm implicit că acest semn trimite la același referențial, pentru ca să putem comunica și să existe o coerență a vieților noastre.
Identic este ceea ce nu suferă modificări: A=A.
Ei bine, identitatea virtuală, cea care ni se creează în social media, este tot ce poate fi mai schimbător, mai proteic. Este ca și cum adjectivul „virtual” atacă substantivul pe care-l descrie 🙂
Identitatea virtuală se referă la un nume, însă conținutul acestei identități se poate modifica oricând, nu doar printr-o acțiune a titularului, ci printr-o postare a cine știe cărui străin. Și se poate modifica nu doar în timpul vieții, ci și după moartea omului la care se referă.
Asta înseamnă că identitatea care ni se creează în social media este continuu virtuală, instabilă, spartă în fragmente, blurry, într-o prefacere continuă, cu cât suntem mai activi în rețea și, deci, mai dependenți de acest mediu.
Identitatea virtuală atacă, deci, însuși principiul identității, care ne ordonează comunicarea.
Cu alte cuvinte, această carte vorbește despre un obiect care e imposibil de aflat și imposibil de a fi delimitat, nici măcar înăuntrul limbajului.
Dar ceea ce mi se pare fascinant este că acest obiect ideal care este identitatea virtuală a fiecăruia dintre noi produce efecte reale asupra noastră. Și nu doar că produce efecte, dar ajungem să ne raportăm continuu la ea, mai ales când suntem tineri.
Și cu asta ajung la ideea de la început: ce se întâmplă cu mințile copiilor și nepoților noștri în rețea? Un om născut în această cultură, a oglindirii permanente din rețea, riscă să descopere mai greu cine este cu adevărat în viața reală.
Fiindcă nu doar că avem o identitate virtuală în orice rețea în care suntem activi, dar această obsesie privitoare la felul în care ne judecă și ne văd ceilalți amenință sedimentarea unei personalități autonome, capabilă să decidă care sunt propriile valori.
Iar o societate unde există puține personalități autonome se găsește în marele pericol de a fi supusă unei noi forme de totalitarism.
